SCURT ARTICOL DE DICŢIONAR
ŞERBAN C. ANDRONESCU
Academician, cercetător, eseist, scriitor, publicist
S-a născut la 18 februarie 1924 la Bucureşti, unde a urmat cursurile liceale, apoi cele universitare. Participă la diferite cursuri ale Facultăţii de Litere iar după obţinerea licenţei la Facultatea de Drept, practică avocatura în cadrul Baroului de Ilfov.
Activează ca cercetător pentru limba engleză la Institutul de Lingvistică al Academiei Române, timp în care publică numeroase articole în revistele vremii. Tot atunci, prin truda, sa ca traducător independent din limba engleză, apar în limba română, lucrările unor autori cunoscuţi: MOBY DICK de Herman Melville, BIOGRAFIA LUI JACK LONDON de Irving Stone, CĂLĂTORIILE ÎN GROENLANDA ALE LUI PETER FREUCHEN ŞI ALE COL. FAWCETT ÎN JUNGLA AMAZONULUI, etc.
În anul 1969 ia calea exilului împreună cu soţia sa Ariadna – născută Ispir, primind imediat statutul de refugiat politic în Franţa. Aici, sub îndrumarea profesorului Etiemble, pregăteşte un doctorat “de troisième cycle”, pe care îl susţine magistral, în anul 1970, acordându-i-se Diplome Supérieur d’Etude Française de către Univ. Paris III – Sorbone.
În anul următor, 1971, primeşte titlul de Master of Arts, la Brooklin College din New York iar în 1973 susţine cu succes un nou doctorat Ph.D (doctorat de stat) la City University of New York.
În anii 1973 şi 1974 ocupă funcţia de Consultant la Research Foundation, City University of New York, apoi, în perioada 1974-1990 pe cea de director şi profesor de cercetare la American Institute for Writing Research, N. Y. (cercetări academice în arte şi literatură, cursuri despre Analogiile Estetice la câteva universităţi americane, publicaţii, simpozioane la Modern Linguage Association of America). Se pensionează în anul 1990.
Studiile superioare efectuate în Franţa şi SUA, recomandările unor foşti profesori precum şi evaluările unor cercetători şi-au adus contribuţia la disponibilitatea sa (la cerere) pentru Placement Office, City Univ. of New York, Graduate School. >>> continuarea aici >>>
„DIMENSIUNEA ASCUNSĂ ŞI ANALOGIILE ESTETICE”
F. Explică-mi fizionomia analogiilor estetice.
A. Artele şi literatura caracterizează secolul XX, adică formele estetice ieşite din combinarea unei arte a timpului (muzica, poezia) cu o artă a spaţiului (pictura, sculptura). Formele acestea au apărut la începutul secolului odată cu definirea în geometrie a continuum-ului quadridimensional şi a dimensiunilor aşa zis ascunse. Dimensiunea a 4a, când e corect înţeleasă, înseamnă timpul adăugat celor trei dimensiuni tradiţionale (existente în orice obiect de artă). După părerea celor ce ne-am ocupat de această temă, Brâncuşi este primul sculptor care a «văzut» şi a folosit această dimensiune, iar Comarnescu este primul critic care l-a înţeles corect pe Brâncuşi. De pildă, nu poţi «vedea» Coloana fără sfârşit de la Tg. Jiu dacă nu ţii seama de mişcarea privitorului (adică de timp) raportată la fixitatea sculpturii în spaţiu. Acest fel de contemplaţie l-am învăţat de la Comarnescu, în româneşte, şi l-am dezvoltat la College de France, la lecţiile prof. Huyghe. Mai târziu, în USA, l-am explicat în englezeşte şi franţuzeşte studenţilor mei şi auditoriului la conferinţele MLA. Dacă nu ne aşezăm la baza Coloanei (de unde vezi numai câteva trunchiuri de piramidă), dacă nu ne retragem apoi privind de jos în sus cum apar alte trunchiuri de piramidă, unele după altele, într-o înşiruire care ţi se pare – pentru un minut, două – «infinită“, nu vom înţelege niciodată de ce Brâncuşi a numit-o «fără sfârşit“. Într-un spirit asemănător (deşi diferit) trebuie contemplată Măiastra. La fel este cu Mobilele lui Calder sau cu maternităţile lui Moore. În poezia concretă, fenomenul apare aproape la fel ca, de pildă, în caligramele lui Apollinaire, în Le Coup de dés al lui Mallarmé, sau în proza transsiberianului a lui Cendrars. Toate sunt creaţii estetice extrem de specializate. De aceea criticii care nu observă această specializare dar îl califică pe Brâncuşi ca mare, profund sau extraordinar, nu spun, de fapt, nimic. Când aplici jocul categoriilor estetice la psihologia artelor a creaţiei artistice în general, vezi că fiecare creator are mărimea lui că nu există artist major sau minor, ci artist şi neartist, literat sau neliterat, poet şi nepoet. Creaţia artistică nu se poate judeca după volumul el, cum ai măsura stamba cu metrul. Nici nu-i poţi sonda adâncimile cum ai sonda adâncimea unui puţ. A spune despre Brâncuşi că e mare, cum fac unii critici din ţară sau din străinătate, fără să vorbească despre specificul artei lui, înseamnă a nu înţelege de ce Brâncuşi e sculptor şi nu cioplitor, de ce Picasso e pentru unii un mare pictor, iar pentru alţii un distrugător de artă.
A. Dimensiunea ascunsă aduce în domeniul observaţiei artistice o lume fantastică, neexplorată până recent. Ea va caracteriza poate arta şi literatura secolului următor. A fost descoperită şi discutată de un om al secolului nostru, Edwin Abbot, care a scris o cărţulie intitulată Flatland, o broşură de importanţă minoră pentru mandarinii politicii culturale, dar care conţine o lume extraordinară de idei.
O amoeba, zice Abbot, adică cel mai mic protozaur unicelular, o fiinţă atât de mică încât s-ar putea spune că e unidimensională, trăieşte pe suprafaţa lacului Flatland, adică într-un mediu bidimensional, având numai lăţime şi lungime. Amoeba deci nu poate vedea decât în cele două dimensiuni ale suprafeţii lacului. Un copil aruncă o minge în lac, adică un obiect tridimensional. Pentru amoeba, mingea devine un obiect unidimensional. Din mingea care se afundă în lac, amoeba nu vede decât atâta cât apare în planul apei, o linie care se măreşte şi apoi se micşorează pe măsură ce mingea se cufundă în apă. Cum amoeba vede numai în planul bidimensional al suprafeţii lacului pentru ea dimensiunea a treia nu există. Tot aşa noi, trăind în lumea noastră tridimensională, nu putem vedea în alte dimensiuni superioare care pentru noi rămân inexistente. Avem însă ceva care ne deosebeşte de amoeba, creierul, un computer extraordinar cu care putem vedea şi în alte dimensiuni pe care le numim ascunse.
F. Expui, de fapt, teoria relativităţii.
A. Fără îndoială. Dar dă-mi voie să>>>> continuarea aici >>>>
ADUNAREA NAŢIUNILOR EUROPENE CAPTIVE
Textul de mai jos a apărut în NEW YORK SPECTATOR nr. 7 din 1 septembrie 1983 sub titlul „Naţiunile Captive după 25 de ani” (extras)
În primăvara lui 1959, Congresul USA a cerut preşedintelui de atunci, Dwight Eisenhower, să proclame o Săptămână a Naţiunilor Captive. S-a votat o lege prin care s-a stabilit ca această săptămână să fie a treia din iulie în fiecare an care urmează până când „toate ţările captive din lume vor dobândi libertate şi independenţă”. Entuziasmat, preşedintele Eisenhower a aprobat şi legea, şi fondul necesar manifestaţiilor publice instituite prin lege. Totodată, el a publicat o mişcătoare „Proclamaţie” cerând guvernelor (aşadar tuturor guvernelor) să acorde libertate şi independenţă popoarelor „din toate părţile globului care se află subjugate”.
În iulie 1959, s-a organizat prima manifestaţie în uralele tuturor refugiaţilor străini şi ale patrioţilor americani, căci s-a văzut în această manifestaţie un prim pas spre eliberarea celor 200.000.000 de europeni din Est. S-a constituit totodată primul comitet al Naţiunilor Captive. Ţara noastră era reprezentată atunci de fostul CNR (Visoianu) iar secretar general al Adunării a fost ales un român, profesorul Brutus Coste, fost diplomat, colaboratorul apropiat al domnului Visoianu.
De atunci, din 1959, comitetul Naţiunilor Captive foloseşte puţinele fonduri de care dispune pentru a organiza în fiecare iulie, în marile oraşe americane, parăzi impresionante în care un reprezentant al administraţiei federale primeşte titlul de „Grand Marshal”, îşi potriveşte o panglică lată, colorată, peste piept, franjurile atârnând frumos într-o parte cum se cuvine în astfel de ocazii deosebite. Apoi defilează pe strada principală a oraşului împreună cu alţi notabili şi edili în aclamaţiile spectatorilor. Se ţin discursuri înflăcărate în faţa mulţimii de refugiaţi, desţăraţi şi dezrădăcinaţi, toţi luptători pentru libertate în fostele lor ţări. Se proclamă mai ales că nici o ţară din lume nu trebuie subjugată alteia sau unui regim impus cu forţa. Drapelele ţărilor captive flutură în vânt, tobele bat, goarnele sună. Reprezentanţii ţărilor captive ţin>>>> continuarea aici >>>>
CRÂMPEIE DE VIAŢĂ
În lucrarea de faţă se află descrise crâmpeie din viaţa unor personalităţi marcante sau mai puţin marcante din exil. Prin zugrăvirea acestor aspecte caut să atrag atenţia asupra faptului că, în afara graniţelor, nu personalităţile marcante au promovat valorile perene ale neamului nostru (credinţa, tradiţiile, limba) deşi au fost libere s-o facă. Aceste personalităţi nu au avut de întâmpinat rigorile regimului din ţară şi, ca atare, bucurându-se de libertate totală de acţiune, s-ar fi putut dedica valorilor neamului, mai ales celor nesocotite în România comunistă; dar au acţionat ca şi când n-ar fi făcut parte din neamul nostru, ca şi cum ar fi fost în slujba unor interese străine, nocive nouă, malefice. Ticăloşia moştenită de la unii fanarioţi a fost cultivată în exil exact ca pe vremea regelui Carol II sau după evenimentele din decembrie 1989.
Prin zugrăvirea unor aspecte pozitive alături de (sau în contrast cu) cele negative, încerc să atrag atenţia asupra unei vechi constatări a gânditorilor, aceea că nimic nu e absolut în lume, nici răul, nici binele. De pe urma unora din compatrioţi a rămas nu numai amintirea răului făcut neamului lor, dar şi amintirea unor fapte benefice. În toate cazurile, fără excepţie, ceea ce i-a determinat să facă mai mult rău decât bine a fost apetenţa pentru valorile profane, ambiţia nemăsurată a unora, lăcomia altora pentru bunuri materiale, prioritatea condamnabilă pe care au acordat-o contraculturii.
În fine, unele din textele şi subtextele următoare atestă apariţia unor libertăţi efective sub regimul Ceauşescu. Este probabil că regimul ar fi evoluat spre recunoaşterea libertăţilor cetăţeneşti ca şi cel din China. Ca atare, regimul Ceauşescu ar fi trebuit înlocuit pe cale paşnică, aşa cum preconizaseră Iosif C. Drăgan, G.A. Pordea şi Anghel Rugină, iar realizările benefice ale regimului din ultimii ani ar fi trebuit preluate şi duse mai departe de o echipă nouă, nu anulate total, contestate şi înlocuite cu>>>> continuarea aici >>>>
ŞERBAN ANDRONESCU: IOAN PETRU CULIANU
Dacă România a avut expresioniştii ei, atunci Culianu a fost unul dintre cei mai dotaţi protagonişti în particularităţi expresioniste, suferinţă, decepţii, degenerare, eşec. A intrat poate şi în pact cu Diavolul, ca dr-ul Faust sau Giordano Bruno şi, ca urmare, a avut parte de un sfârşit înfiorător. A fost profesor universitar în Olanda şi USA unde, cercetător erudit, şi-a ales ca temă principală de cercetare fenomenele oculte care veneau în contradicţie spectaculară cu tradiţiile şi credinţa pentru care înaintaşii săi moldoveni şi-au dat adesea viaţa numai ca să le păstreze neîntinate. Fenomenele analizate de Culianu, de altfel cu succes de librărie, toate legate de magie şi satanism, erau condamnate de religia creştină; dar Culianu, animat de o ambiţie fără margini care îi răcea pe mulţi dintre colaboratorii lui, a trecut peste toate restricţiile morale numai ca să-şi satisfacă aspiraţiile. Până la urmă a avut mulţumirea să şi le vadă împlinite, dar preţul a fost înspăimântător. Din această perspectivă, viaţa sa a fost mai apropiată de aceea a unui erou de roman captivant decât a unui savant. Nu e de mirare că în Italia, unde a poposit mai întâi după plecarea din România, s-a publicat un roman poliţist inspirat de întâmplările-cheie din viaţa lui Culianu. S-a născut la Iaşi la 5 ian. 1950 şi a murit asasinat la Chicago, IL., la 21 mai 1991. Era licenţiat în limba italiană de la Universitatea Bucureşti. Titlul tezei de licenţă, „Marsilio Ficino e ii platonisimo nel Rinascimento italiano”, 1972. Ca student, a pus bazele la Iaşi unei societăţi literare anarhice, „Atlantida”. A studiat sanscrita, hindi, franceza, italiana, germana, greaca, araba. În 1972, el, descendentul unor vechi familii moldovene, este primit în Partidul Comunist, unde, se ştie, nu erau primiţi decât muncitorii şi ţăranii, oameni „cu originea sănătoasă”, proletarii. Faptul îl determină pe Ion Creţu, unul din comentatorii săi, să lanseze ideea că Ioan Petru Culianu a fost primit în partid în schimbul unui angajament, să spioneze, iar Culianu ar fi acceptat, ceea ce nu este decât în conformitate cu nemăsurata sa ambiţie de a parveni. Dacă a existat un asemenea angajament, beneficiul a venit repede, a primit o bursă de două luni la Universitatea din Perugia. Ajuns în Italia, începe să facă cercetări în>>> continuarea aici >>>
ŞERBAN ANDRONESCU: MIHAIL FĂRCĂŞANU
S-a născut la Bucureşti, fiu al lui Gheorghe şi al Măriei. Licenţiat în drept de la Facultatea din Bucureşti, urmează cursuri de „political sciences” la London School of Economics (cu prof. Harold Lasky) apoi în Germania cu prof. Karl Schmidt. Obţine doctorat german cu o disertaţie despre doctrina politică şi socială a lui Lorentz von Stein (autorul unei lucrări despre SOCIAL MONARCHY). Întors în ţară, intră în Partidul Naţional Liberal (Brătianu). Este preşedintele Tineretului Liberal (1937-1946) şi directorul ziarului VIITORUL, organul partidului. În 1947 fuge din România cu soţia şi cu Vintilă Brătianu. E condamnat in absentia la muncă silnică pe viaţă. Stabilit în USA, se alătură CNR-ului prezidat atunci de generalul Rădescu (1949-50), apoi organizează cu acesta Liga Românilor Liberi, separându-se de CNR (Vişoianu). La început, preşedintele Ligii este generalul Rădescu: el se retrage deziluzionat şi preşedinte devine Fărcăsanu (1953-60). Fără fonduri, organizaţia lucrează anemic. La 6 mar. 1953, Fărcăsanu publică o scrisoare în NEW YORK TIMES (secţia „Editorials/Letters”) privitoare la aniversarea înrobirii României de comunişti… În 1955 strânge donaţii pentru apărarea exilanţilor români (conduşi de Ovidiu Beldeanu) care au intrat în forţă, la 15 feb. 1955, în legaţia română comunistă din Berna (Elveţia) şi au confiscat documente compromiţătoare pentru anumiţi politicieni occidentali „democraţi”. În 4 mar. 1954, solicită guvernului american să>>>> continuarea aici >>>>
ŞERBAN ANDRONESCU: TRAIAN FILIP ICONOCLAST
Între 1975 şi 1979 Traian Filip a scris diferite articole de critică pentru revista SĂPTĂMÂNA al cărei director, Eugen Barbu, este autorul unuia din puţinele romane bune apărute în România după război, Groapa. Politica lui Barbu în partid, aureola de scriitor de talent, îi dau platforma necesară de la înălţimea căreia îşi poate permite să atragă pe oamenii de talent şi să respingă pe epigoni. Din cauza asta se află în permanent conflict cu lumea şi confraţii, mai ales cu epigonii. Unii îl acuză de plagiat. Pe Filip îl socoteşte prieten şi a publicat în SĂPTĂMÂNA articolele cu pricina.
Articolele nu erau agresive, dar conţineau regulat înţepături la adresa unor nume importante şi ironizau mulţi nechemaţi care se împăunau cu demnităţi culturale. O culegere a acestor articole, cu titlul Falsificatorii de imagini, a fost publicată de Josif Constantin Drăgan la Milano. Unul din articole, Pavana la o infantă defunctă, este transcrierea unei scrisori de protest împotriva lui Titus Popovici. Filip ceruse ca scrisoarea să fie citită în biroul de conducere al Uniunii Scriitorilor, ceea ce nu i s-a aprobat. Atunci Filip a circulat scrisoarea printre prietenii lui din Uniune şi apoi a publicat-o în volumul amintit mai sus. Reacţia lui Titus Popovici a fost imediată: s-a asociat cu o bună parte din cei ironizaţi de Filip şi cu toţi s-au adresat înaltei conduceri de partid cerând arestarea îndrăzneţului. Au arătat că Filip scosese manuscrise din ţară fără aprobare, că difuzase calomnii pe seama unor importante personalităţi politice, că adusese daune literaturii române şi aşa mai departe. Filip, deşi la Milano, nu era câtuşi de puţin izolat de cei din ţară (Josif C. Drăgan era în relaţii directe cu preşedintele Ceauşescu) şi a reuşit să-şi prezinte apărarea în versiune proprie. Din discuţiile care au urmat a reieşit că>>>> continuarea aici >>>>
_______________________________
ŞERBAN ANDRONESCU 